Monthly Archives: April 2012

Sînt/Sunt/Sânt? Care e varianta corectă?

Standard

Varianta corectă o găsim la sfîrşitul textului.

Sunt sau sînt

 Î nu se pronunţă ca U, e o diferenţă mare între ele, oricine o poate observa rostind de mai multe ori literele şi fiind atent la ce se întîmplă în propria gură în acest timp. La Î se folosesc limba şi palatul gurii pentru rezonanţă, iar pentru U se folosesc buzele, care sînt ţuguiate şi lasă să treacă aerul printr-un orificiu strîmtat. E normal să pronunţi Î în loc de U cîteodată, asta este reacţia normală. SÎNT este rostit mult mai uşor decît SUNT, chiar şi pentru faptul că de multe ori cînd zici S îl zici şi pe Î cu el, adică spui SÎ. Întoarcerea din 1993 la SUNT a fost (şi este) o greşeală din punct de vedere practic, face vorbirea mai greoaie, mai puţin curgătoare. Se jertfeşte deci comoditatea actului vorbirii pentru a arăta înrudirea cu latina, pe care nu mai dă nimeni nici două parale în ziua de azi, cînd foarte multă lume foloseşte cuvinte englezeşti (de ex. SITE, pronunţat SAIT), în detrimentul celor de origine latină (românescul SIT, provenit din latinescul SITUS).

î din a sau î din i?

Acuma despre scrierea cu Î din I faţă de cea cu Î din A. Trebuie luat în considerare şi aspectul fonetic. Sunetul Î (scris Î sau Â) nu are nici o legătură cu sunetul A, deci e absurd să fie scris Â, cu excepţia binecunoscută (cuvintele derivate din “român”). Iarăşi, se poate face testul pronunţiei şi se observă că la A se deschide gura larg, pe cînd la I şi Î nu. I şi Î sînt înrudite, ambele folosesc palatul gurii. I foloseşte partea din faţă a palatului, Î pe cea centrală (de la mijloc). “A” nu foloseşte palatul, la acest sunet se deschide gura şi se lasă să treacă aerul.

Modificarea din 1993 (cea care l-a introdus pe î din a) a fost făcută la modul amatoristic, contra argumentelor specialiştilor. Rezultatele ei sînt dezastruoase, există o groază de persoane care habar nu au de excepţiile de la regula din 1993, de exemplu folosirea exclusivă a lui “î” în interiorul cuvintelor compuse (reîncercare, nu reâncercare) sau la sfîrşitul cuvintelor (coborî, nu coborâ, deşi există coborâre). E normal să se întîmple aşa, folosirea lui “â” în interiorul cuvintelor duce la probleme de care limba română scrisă nu are nevoie.

Să ne mai reamintim şi disputele pe care le-a stîrnit după căderea regimului decizia Academiei Române de revenire la dubletul î din i – â din a. La mijloc a fost iarăşi un joc politic. Înalta instituţie ştiinţifică se compromisese grav de-a lungul deceniilor de comunism. Înainte de 1989, în fruntea ei ajunsese… Elena Ceauşescu, soţia dictatorului-cizmar. Burduşită cu pseudo-savanţi deveniţi membri doar datorită obedienţei ideologice, Academia s-a văzut in 1990 supusă unor critici vehemente din partea noii societăţi civile. Un memoriu semnat de sute de intelectuali a acoperit întreaga primă pagină a unei ediţii din România Liberă, singurul ziar independent al momentului. In atari condiţii, cuiva i-a venit o idee „salvatoare“: ce-ar fi dacă ar face Academia o demonstraţie de „anticomunism“?! Cum?: „demascîndu-l“ pe î din i ca fiind „de inspiraţie sovietică“ şi impunînd întoarcerea la â din a. Singurii membri lingvişti au boicotat – de altfel – iniţiativa (Emanuel Vasiliu a votat împotrivă, iar Ion Coteanu s-a abţinut, deşi era un susţinător al puterii „neocomuniste“ de atunci). Degeaba. Şi tot degeaba au pledat colegii lor de meserie şi mare parte a elitei noastre intelectuale cum că simplificarea scrierii e utilă, că alternarea celor două simboluri grafice pentru acelaşi sunet induce confuzie sau că doar unele cuvinte care conţin sunetul î vin din latină. Degeaba numeroasele articole şi studii raţionale care s-au publicat pe această temă. Aşa se face că şi astăzi, după peste un deceniu, în ciuda normativului Academiei, principalele reviste culturale româneşti (între care Observatorul Cultural) şi o serie de edituri importante continuă să folosească scrierea doar cu î din i…

 

PS: Varianta corectă este sînt.