Monthly Archives: January 2012

FILM AMERICAN CU POLIŢIST

Standard

Articolul este preluat de pe situl răposatului George Pruteanu.

http://www.pruteanu.ro/6atitudini/2007.08.09-film.htm

“Poliţistul american e în maşină. Dacă e afro-american (adică negru), e cu un alb. Dacă e alb, e cu un afro-american. Indiferent de culoarea pielii, are ochelari de culoare închisă, foarte şic. Dacă nu e divorţat, merge spre casă, unde îl aşteaptă soţia şi cei doi copii; ea i-a telefonat să cumpere şi o pungă mare cu, fiindcă de obicei e Crăciunul sau Thanksgiving sau altceva de genul ăsta. El a cumpărat punga şi conduce liniştit – dar… ori sună telefonul, ori vede ceva foarte suspect la intersecţia străzii 47 cu strada 49.

Fireşte că va interveni. Dar Oamenii Răi fug. El, după ei. Începe cursa de maşini. Acesta e un prilej perfect pentru a se face reclamă indirectă rezistenţei incredibile a unor mărci de automobile. Maşinile se izbesc una de alta, se freacă de stîlpi, coboară hurducăind prin rîpe de pe un tronson al autostrăzii pe altul, sparg uşi de lemn sau de tablă, încasează sute de gloanţe, sar zeci de metri în vîrfuri de pantă, cad de pe poduri – şi n-au nici pe dracu’, merg înainte, zici că-s Dacii, nu alta. Maşinile intră cu 160 la oră pe străzi înguste de doi metri, hîrşîind zidurile, trec prin pieţe unde invariabil spulberă tarabele cu mere, pere şi fructe exotice, obligă zeci de pietoni paşnici să plonjeze spectaculos în stînga şi în dreapta şi, după ce au produs pagube de miliarde de dolari, pînă la urmă ajung undeva. Normal e ca maşina urmărită să se oprească într-o vitrină. Undeva e, de regulă, ceva labirintic, un depozit cu mărfuri puse în şiruri şi coloane care formează culoare înguste. (Dacă urmărirea e într-un spital, se vor răsturna cîteva cărucioare de handicapaţi. Dacă e într-un restaurant, cineva precis va parcurge un coridor pe o masă cu rotile de pe care vor cădea farfuriile cu mîncare, iar urmăritorii vor aluneca pe ele). Deci, poliţistul şi Oamenii Răi se fugăresc şi se pistolează pe acolo. Poliţistul e şmecher, el găseşte o tigaie, ceva, şi o aruncă în partea cealaltă, Oamenii Răi se precipită să tragă într-acolo, prilej pentru poliţist să mai secere cîţiva. Oamenii Răi sunt mulţi, dar în privinţa coeficientului de inteligenţă stau extrem de prost. Şi capacităţile lor de luptători lasă de dorit. Cînd se întîlnesc faţă-n faţă cu poliţistul care a scăpat revolverul din mînă şi n-are decît o rangă, ranga e mai iute decît glonţul. Dacă n-are rangă, poliţistul găseşte iute un buton pe care să apese – şi infractorului îi cade ceva mare şi greu în cap.

După un timp, poliţistul i-a lichidat pe ciraci şi a rămas numai cu Banditul Ăl Mare. Aici, el greşeşte şi banditul îndreaptă pistolul spre el. Situaţia pare fără ieşire. Dar defectul banditului e logoreea: ori îi spune poliţistului ce combinaţie grozavă a făcut şi-i oferă şi lui 2.000.000 de dolari, ori îi trînteşte nişte fraze parşive şi umilitoare, fapt e că trăncăneşte în loc să tragă. Cum-necum, poliţistul scapă. Dar şi banditul. Soţia divorţează. Şeful e foc şi pară (telefon „de sus”?). Îi ia cazul. Supărare mare. Poliţistul, de ciudă, se duce la w.c. să urineze, şi acolo, în faţa pisoarului (secvenţă sine qua non), un coleg care făcea acelaşi lucru primeşte un telefon. -E pentru tine! Banditul îi spune că ha-ha, degeaba s-a zbătut, peste 15 minute Sediul Cutare va sări în aer. (Pe lîngă pălăvrăgeală, lăudăroşenia e al doilea mare cusur al Oamenilor Răi. Dacă tăceau, scopu-şi atingeau). Poliţistul, val-vîrtej la prietenul său, specialist în calculatoare: să găsească iute codul de acces. Ăla transpiră 5 minute şi-l găseşte. Poliţistul opreşte un elicopter, îl rechiziţionează lăsînd pilotul să bombăne, şi fuge la Sediu. Acolo, lasă elicopterul pe pilot automat şi el îşi dă drumul pe o frînghie, intrînd prin spargerea unui geam. O secretară frumoasă îi sare de gît (toate femeile americane au ele iniţiativa), el o respinge, mai sunt 2:38 minute. Aleargă, zona Y, tap-tap codul de acces. Uşa hrrr se deschide, enervant de încet. Asta e camera H. Împuşcă broasca, intră. Acolo e Banditul Mare. Luptă rapidă, Banditul Mare se repede, fentă, şi Banditul Mare zboară urlînd pe geam, în ralanti, de la etajul 57. Mai e un minut. În cutia asta e bomba. Ceasul digital arată 42. Tic-tac. Broboane de sudoare. Telefon la specialist: care fir??? -Ăla roşu!!! Oroare: nu e niciun fir roşu!!!! 16, 15, 14, tic-tac. -Atunci ăla verde!!!!! Sunt 80 de fire, dar niciunul nu e verde. Tic-tac, 9, 8, 7. Poliţistul aruncă nervos mobilul. 5, 4, 3, 2. Taie un fir la întîmplare. Tic-tacul se opreşte. Secretara fericită îl îmbrăţişează. Îl sărută detaliat, el aşa-şi-aşa. Ies împreună. Jos, puhoi de presă. Fosta soţie e-n mulţime. Şeful e şi el, pleacă vinovat privirea. Copiii sunt mîndri. Interviuri, glorie. The end.”

Normele limbii (a)române

Standard

De la descoperirea găurilor negre , lumea a devenit un loc nesigur . Pradă acestora au căzut nu numai comete zburdalnice şi neascultătoare de părinţi dar şi limba română.Mai întîi, comportament tipic de gaură neagră, limba română a fost aplatizată .Apoi, sărăcită pînă la anorexie şi într-un final ,substituită cu suratele ei .

Recent s-a  efectuat un sondaj pe plan mondial.

Întrebarea a fost:  “Vă rugam sa ne spuneţi opinia dumneavoastră in legatură  cu lipsa de alimente din restul lumii.”

Sondajul a fost  un eşec total.

* În Africa nu ştiau ce inseamnă ‘alimente’.

* În Europa de Vest nu ştiau ce înseamnă ‘lipsă’.

* În Europa de Est nu ştiau ce înseamnă “opinie’.

* Iar in S.U.A. nu ştiau ce inseamnă  ‘restul  lumii’.

Şi despre opinii vreau să polemizez.

În lumea globalizată, funcţionează bine o lege anumită a junglei : Dulăii face legea iar căţeii roade oase. Să-mi scuzaţi gramatica. Cred că , fiind o ţară mică ar trebui să decidem odată şi odată ce suntem: dulăi sau căţei şi dacă îi vrem drept aliaţi pe dulăii europeni, sau ursul rusesc. Putem alege fireşte , neutralitatea, adică căţei, deşi ultimii 20 de ani ne demonstrează cu abundenţă de argumente că nu e cea mai bună opţiune.

Ca să ne rezolvăm problema de căţei, ar trebui mai întîi de toate să ne răspundem, sincer la întrebarea cine suntem, şi în aceiaşi direcţie ce suntem. Pentru că limba e liantul unei naţiuni, al unei culturi. Dacă patria unora e limba română, să fie sănătoşi  dar să-şi asume răspunderea pentru alegere. Şi cred că un om care se respectă ştie să-şi justifice , inspirat sau mai puţin, dar ştie să -şi justifice alegerile.

Şi dacă am decis că vrem să fim români, să fim. Cîţi politicieni români ne trec prin minte? O listă subunitară? Unul sau doi? Dar care mai sunt noutăţile literare de dincolo? Dar cele din Moscova?Dar din Transnistria, leagăn al moldovenismului?

Să fim noi schimbarea pe care o vrem în lume , să nu jubilăm ori de cîte ori vedem pe cineva împleticindu-se cînd încearcă să vorbească într-un interviu, ci să ne întrebăm dacă noi îi spunem “marşutcă” ,”rutieră” (cuvinte inexistente în dex) sau microbus or maxi-taxi.

Iar cînd vom trage toţi de car într-o direcţie, îl vom urni.

Pînă atunci, somnul raţiunii va naşte şi tot naşte, nu , nu monştri….politicieni.

Şi nu cred că ar trebui să ne mulţumim doar cu jumătăţi de măsură. Să fim noi un exemplu demn de urmat pentru cei cărora le reproşăm neajunsurile noastre.

Limba română, are un principiu foarte simplu fonetic, pe care noi ne-am încăpăţînat să nu-l respectăm. Se citesc toate literele scrise în cuvînt. Aşadar : Preşedinte se citeşte “Preşedinte” iar nu “Prişdinte” cum se vociferează în parlament, verbul a fi se conjugă corect la persoana a III-a, “este”  şi se citeşte, surpriză, exact la fel . Încercăm pe litere  Eeeeeessssteeeee. Nu “esti” sau “iesti”.

Simplu , nu?

Şi după 20 ani de meditare asupră căii corecte de eliberare de sub  ştampila de sărăntoci, cu duhul şi cu buzunarul, nu ne-ar strica doar un mic pas înainte.

Mi-au trebuit 5 ani de luptă cu mine şi cu voi (dar mai ales cu voi, şi în special cu mine) să găsesc în mine forţa de a mă hotărî să-mi vorbesc corect limba. Să nu-i certăm pe cei care greşesc din prostie şi se exprimă vulgar în faţa camerelor de luat vederi. Să fim noi, înainte de alţii exemplele demn de urmat. Cel mai greu pentru copii în ziua de azi, este să înveţe bunele maniere, neavînd de la cine.